„Dragostea... acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul.” (1Cor. 13)

„Când era tânăr Israel, îl iubeam, și am chemat pe fiul Meu din Egipt. Dar cu cât proorocii îi chemau, cu atât ei se depărtau... ” (Osea 11:1-9) Toți părinții cunosc ce înseamnă să fi sfâșiat de sentimente contradictorii când trebuie să pedepsești copilul pe care-l iubești. În pasajul amintit din Osea, Dumnezeu se întreabă retoric de mai multe ori: „Cum să te dau Efraime? ... Cum să-ți fac ca Admei? ... Mi se zbate inima în Mine, și tot lăuntrul Mi se mișcă de milă!” Avem aici exprimată zbaterea din inima lui Dumnezeu, care în dreptatea Lui trebuie să pedepsească păcatul, în timp ce dragoste îl împinge la compasiune. Vedem că în final mila biruiește judecată: „Nu voi lucra după mânia Mea aprinsă, nu voi mai nimici pe Efraim; căci Eu sunt Dumnezeu, nu un om, Eu sunt sfânt în mijlocul tău, și nu voi veni să prăpădesc”.

Istoria aceasta regională are o aplicație mondială. Dumnezeul lui Israel este și Dumnezeul nostru al tuturor. Cum l-a chemat pe Israel la existență așa a făcut-o cu întreaga rasă umană, cu fiecare din noi. Și a făcut-o motivat de iubire. Dreptatea cere pedeapsă, iubirea cere iertare... Și din nou, mila a biruit judecată. El a luat pedeapsa asupra Sa, pentru ca în felul acesta să fie și drept și bun. Cunoașteți Istoria lui Isus! ? ! ... Scriptura spune: „Și dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noaste”. (1Ioan 4:10) Nu a trimi un om, nici un înger, ci în Persoana Fiului Său a venit El Însuși să rezolve problema păcatului care ne osândea. Văzând situația deplorabilă în care ne aflăm, imposibilitatea de a schimba ceva prin propriile eforturi, grozăvia ce ne aștepta după colț, Dumnezeu i-a inițiativa. Luther îl numea „Dumnezeul cel răstignit”. Nu-i așa; sacrificiul este măsura iubirii? ! ?

Care ar trebui, să fie răspunsul nostru? Indiferență, negare, dispreț, . . Recunoștință, supunere, iubire, ... Victor Hugo în Mizerabilii spune povestea mântuirii într-un mod deosebit: Jean Valjean este eliberat după 19 ani de temniță grea, făcuți pentru un furt. Dormind pe stradă este îndemnat să bată la ușa unui preot. Preotul, care tocmai se pregătea de cină, îi deshide.

-„Ai ceva de mâncare să-mi dai?” -„Intră.” -„Uite, sunt un ocnaș. Numele meu este Jean Valjean... ” -„Domnule, ești bine venit să mănânci cu noi, ca oaspetele meu... -„O să mă lași să intru în casa ta? ... De unde ști că nu am să te ucid.” -„Cred că ar trebuie să avem încredere unul în altul... Oamenii pot fi nedrepți.” -„Oamenii? Nu Dumnezeu? ... În ordine. Oricum ai fi, îți mulțumesc. O masă și un pat în care să dorm. Un pat adevărat. Dimineață voi fi un om nou.”

În timpul nopți Jean Valjean, fură tacâmurile de argint ale preotului și fuge. Jandarmii îl prind a doua zi și  îl aduc înapoi. Când preotul îl vede, îi zice: -„Sunt foarte supărat pe tine, Jean Valjean... De ce nu ai luat sfeșnicele? A fost o prostie din partea ta. D-na Gilot, adu sfeșnicele de argint. Valorează cel puțin două mii de franci. De ce le-ai lăsat? Grăbeșt-te. Dl. Valjean trebuie să plece... ” Jandarmii îl eliberează spre umirea ocnașului. -„Chiar îmi dați drumul”, întreabă acesta nedumerit. -„N-ai înțeles ce a spus preotul”, exclamă  comandantul gărzii. După plecarea jandarmilor, episcopul se apropie de Jean Valjean, îl privește pătrunzător, și îi zice: -„Și să nu uiți... să nu uiți niciodată... , că mi-ai promis că vei deveni un om nou”. -„Promit”, răspunde ocnașul grav. „De ce faci asta?” -„Jean Valjean, fratele meu, tu nu mai ești în stăpânirea răului. Cu acest argint, ți-am cumpărat sufletul. Te-am răscumpărat din fața fricii și a dușmăniei. Și acum te redau lui Dumnezeu.”

Aceasta este Evanghelia!